Seară târzie de mai în Bucureşti după o ploaie calda, o ploaie care parcă a venit să spele tot jegul citadin al străzilor gri şi pline de gropi ale metropolei europene de pe malurile Dâmboviţei. Conduc spre casă, obosit după o zi istovitoare psihic. La una din trecerile de pietoni ale unei intersecţii mai puţin circulată îl întâlnesc pe Zdreanţă. Aşa am simţit eu că îl cheamă. Şchiopăta şontâc pe trecerea de pietoni, pe culoarea roşie… L-am claxonat şi s-a oprit. A ridicat privirea către mine, cu nişte ochi blajini, trişti şi atât de goi… şi singurul lucru care l-am putut citi în ochii lui a fost o durere nemărginită şi o dorinţă sinucigaşă care implora să-i fie curmată suferinţa… L-am claxonat din nou, cuprins de un gol nefiresc în stomac, simţind cum picioarele încep să-mi tremure pe pedalele maşinii şi Zdreanţă m-a privit din nou, preţ de câteva secunde. Apoi s-a lungit resemnat, blajin, pe asfaltul ud, spălat de ploaie, intre două dungi albe ale trecerii de pietoni… Flocos şi ud, cu blana încâlcită şi zdrenţăroasă, era la capătul puterilor. Privea în gol cu botul pe labe… Zdreanţă a devenit in mintea şi în sufletul meu exponentul multor români care au votat să traiască bine. Să traiască alţii bine. Aş continua ideea asta, dar sigur Zdreanţă nu merită asfel de transpunere.
L-am ocolit uşor şi am privit cu teamă în oglinda retrovizoare. BMW-ul din spate l-a ocolit. La fel şi maşinile care au urmat. Zdreanţă a continuat să implore, lungit şi chinuit. Tăcut. La fel cum am să tac şi eu acum, urmărit de imaginea ochilor lui care m-au privit… Noapte bună, Zdreanţă. Să ai mâine o zi mai bună.
Filed under: Bucuresti, Scurt pe 2 (Pe două foi)
