De vorbă cu Dumnezeu

De vorba cu Dumnezeu

 

 

1.

 

Sebastian se aşeză confortabil pe fotoliul său albastru, îşi aprinse o ţigară şi începu să se gândească înapoi, în trecut. Îşi spuse, în sinea lui, că numai dacă va desluşi şi va înţelege greşelile făcute în timp, va putea să schimbe ceva… Dar ce să schimbe? În mod cert, nu era mulţumit de nimic, la cei aproape 30 de ani ai săi, n-avea nimic palpabil… Numai încercări eşuate din cauza unor motive mai mult sau mai puţin stupide. Sau poate aşa i se păreau lui a fi, stupide. Medită, preţ de câteva clipe, asupra propriei persoane şi se analiză succint până în cele mai ascunse unghere ale fiinţei lui, cu o oarecare teamă de a nu descoperi ceva ce n-ar fi ştiut despre el. Fantastic, îşi spuse în sinea lui, cât de repede pot străbate cu gândul fiecare părticică a propriei mele persoane, dar oare mă cunosc chiar atât de bine, sau tocmai această rapiditate nu face decât să imi dea certitudinea că nu mă ştiu deloc? Îndoieli i s-au strecurat în minte… Probabil, se gândi el, că ar trebui să fiu mai profund cu mine însumi. Dar cât de profund pot fi eu? – îşi zise în aceeaşi clipă în mintea sa. Ahh, strigă deodată, şi stinse grăbit ţigara care tocmai îi arsese degetele – ia te uită, cum zboară timpul!

Hotărât să ia o pauză din meditaţie, deschise televizorul, butonă plictisit telecomanda în căutarea vreunei emisiuni care să îl scoată din starea asta de lâncezeală căruia îi căzuse pradă… Nimic… Trăim prea repede, exclamă deodată în gând şi se ridică brusc. Frida, care până atunci moţăia plină de lene pe canapea, tolănită cât era de lungă, ridică botul, adulmecă rapid aerul şi îl privi cu un aer mirat. Lupoaica asta, aşa de calmă, părea lipsită de orice grijă, astfel că după ce a analizat rapid situaţia din încăpere, îşi puse plictisită botul pe labe, plescăind a lene şi începu să picotească din nou. Sebastian, văzându-i gestul de lehamite, îi strigă dojenitor, dar cald: ce-ţi pasă Frido? Oare ai şi tu frământări, îndoieli şi nelinişti, ca şi mine? Frida se mulţumi să caşte nepăsătoare de parcă i-ar fi răspuns cu nonşalanţă că e un dobitoc, şi că îi stă mintea numai la prostii. Mda… poate că ai şi tu dreptate, şopti Sebastian încet, de parcă i-ar fi fost teamă să nu îl audă Frida. Se duse la bucătărie şi începu să-şi frece un ness, care, spera el, să îl scoată din starea asta meditaţie bolnavă în care intrase de ceva vreme. De parcă băutura aia, plină de cofeină, ar fi fost panaceul tuturor frământărilor sale…  Luând cana cu băutura fierbinte a cărei arome îi gâdila plăcut nările, Sebastian se aşesă în faţa calculatorului, şi îl contemplă preţ de câteva minute. Palmele i se încălziră uşor de la cana din care sorbi câteva înghitituri, îşi mai aprinse o ţigară, apoi porni calculatorul.

Ce chestie, şi calculatorul asta… „ştie” să facă atâtea lucruri, se gândi el, apoi porni programul de navigare pe internet. Deschise un joc online, pe care îl juca din când în când, aşa.. la trecerea timpului. Nimic nou pe aici, aceleaşi meciuri, aceleaşi echipe, doar câte o schimbare pe ici pe colo. După câteva setări, l-a închis, la fel de ursuz şi posac, realizând inutilitatea eschivei sale în virtual. Privi ceasul – 20:32. E devreme, aş putea ieşi. Se uită înspre Frida, care toropea leneşă, nemişcată şi parcă indiferentă. Ar scoate-o la o plimbare, dar nu trecuse decât o oră de când s-au întors amândoi din părculeţul unde obişnuia să o plimbe zilnic. Se vede pe ea că n-are chef, concluzionă Sebastian, şi porni Messenger-ul Instant. Privind lista lungă de contacte, se întrebă cum de sunt atat de mulţi oameni acolo… 217 contacte… Pe unii nici nu ii ştiu bine, ce treaba am cu ei? Îşi aduse aminte de teoria lui din adolescenţă, pe care o emisese mândru în încercările sale de a găsi un echilibru între propria lui persoană şi ceilalţi… Practic, gândise el atunci, că pentru a atinge acel echilibru, trebuia să găsească răspuns la trei întrebări fundamentale:

1.      Ce vreau eu de la mine?

2.      Ce vreau eu de la ceilalţi?

3.      Ce vor ceilalţi de la mine?

Ok, prima întrebare este aparent destul de simplă, îşi zise, aşa ca am sa o las la urmă. Cred că şi la a doua aş putea răspunde relativ uşor, oricum nu am pretenţii exagerate de la cei din jurul meu… Dar ce vor ceilalţi de la mine? Stinse meditativ ţigara, şi după ce sorbi încă o gură de ness, răbufni, în sinea lui: Ei da! Ce vor ceilalţi de la mine?! Şi cum aş putea eu să aflu exact, atâta vreme cât relaţiile interumane au la baza lor de cele mai multe ori, interese comune? Simplu… urmăresc interesele. Bine, bine, dar de multe ori eu n-am interese. Oare chiar n-am interese? Ok, să admitem ca sunt altruist. Haha, cea mai proastă glumă. Hai că recunosc că îmi place să ştiu că am putut ajuta. Dar ia stai, nu e asta o formă de egoism?! Rahat, ce vor oamenii de la mine? Atâta vreme cât ei nu vor fi sinceri cu mine, n-am cum să răspund corect la întrebarea asta. De ce nu sunt sinceri cu mine? Haida de, eu de unde să ştiu? Şi ia uite ce mă frământă pe mine de ce nu sunt oamenii sinceri cu mine? La urma urmei, cine sunt eu, ca să fie ei sinceri cu mine? Şi sinceritatea asta, ce înseamnă, de fapt? Să spui ceea ce gândeşti, sau să gândeşti ceea ce zici? Mda… dacă oamenii ar fi comunicat prin gânduri, ar fi fost mai simplu… multe neînţelegeri n-ar mai fi existat. Şi vorbele astea… cuvinte… astea le avem când vine vorba de comunicare efectivă. Oare? Atunci privirile.. atingerile.. şi multe altele, nu sunt tot comunicare? Hai ca am mers prea departe, şi totuşi va trebui să învăţ ceea ce vor ceilalţi de la mine…

Sebastian mai sorbi o gură de ness, şi îşi aprinse o nouă ţigară. Fumez cam mult, zise, privind pachetul aproape gol. Trase adânc fumul în piept, savurându-l cu nesaţ, apoi începu să se amuze făcând rotocoale. Îşi aduse aminte de o lecţie de fizică, sau ceva de genul ăsta, oricum, ideea este că cercul ar fi forma geometrică perfectă, cum că indiferent ce formă ar avea obiectul aruncat în apă, unda apei se va propaga tot în cercuri. Am înnebunit şi cu cercurile astea, şi parcă totul se repetă… Numai cercurile sunt de vină. Şi perfecţiunea lor!

Ştia foarte bine ce vrea. Dar totodată îi era şi frică de ceea ce vroia, pentru că oridecâte ori a avut ceea ce şi-a dorit, a pierdut. N-avusese de prea multe ori şi doar pentru puţin timp din când în când… asa, stropi de fericire. Dar nu fericirea era ceea ce vroia Sebastian. Cel puţin nu acum. Frida începuse să sforăie uşor, şi din când în când scheuna aproape muteşte. O visa şi ea, îşi spuse Sebastian, chiar în clipa în care primi un e-mail. Avocatul său, la care mai apela câteodată şi pentru problemele firmei, atunci când avea nevoie, îi corectase un contract de media. Bine că măcar afacerea mergea de la sine, şi nu erau foarte multe probleme. Sebastian şi-ar fi dorit ca afacerea lui să il ţină mai ocupat. Aşa cum s-a întâmplat la început, când de-abia se chinuia să o pună pe roate. I-a fost greu să pornească de la zero. Zâmbi. I-a fost greu… Apoi mulţumi în gând celor care l-au ajutat. Frida tresări, şi odată cu ea, tresări şi el. Zâmbi din nou, gândindu-se că a ajuns să se sperie de propriul câine, cu care era obişnuit de-atâta vreme. Sorbi amuzat o gura din ness. Încă mai era călduţ. Apoi îşi mai aprinse o ţigară. Ultima. Ultima din acel pachet.

Se duse spre bar. Acum câteva zile luase un carton de ţigări, dar nu mai ştia câte pachete mai rămăseseră. Deschise barul, cartuşul era pe raftul de sus, numai un pachet rămăsese în el. Sebastian înjură plin de ciudă, că va trebui să iasă să îşi cumpere ţigări. Simţea că acel ultim pachet nu îi va ajunge deloc în noaptea aceasta. Reveni la birou, mai trase un fum din ţigara, sorbind-ul adânc… Frida dormea. O las să doarmă, n-o mai scot, îşi spuse el. Am să mă întorc repede, oricum, mai gândi. Se îndreptă către hol, îşi puse paltonul negru de lână pe el, îi ridică gulerul să pară mai fistichiu, dar nu ştia unde lăsase portofelul… Se întoarse, şi abia atunci a realizat ce vraişte domnea în living-ul său. Ei, asta-i, gândi acum, ce-am facut cu portofelul? Se duse glonţ la pantalonii de la costumul gri, de lucru, ce atârnau neglijent pe spătarul scaunului de la birou. Fi-r-ar, nu-i în buzunar… Îşi aşeză totuşi pantalonii pe umeraş şi puse şi sacoul peste, nu însă fără a-l buzunări şi pe acesta bine. Aşeză şi teancul de reviste care erau împrăştiate anapoda pe jos şi le puse în suport. Spera să îşi găseasca portofelul printre ele, n-ar fi fost prima data, deşi niciodată nu îşi putea explica cum ar fi ajuns acolo. Mai strânse în treacăt nişte şosete, aranjă cărţile de vizită împrăştiate pe masă şi verifică rapid cu privirea biroul. Nimic. Nici urmă de portofel. Şi cu toate astea ştia că îl văzuse undeva. Dar unde?! Dădu roată cu privirea, ar fi vrut să aşeze draperiile niţel, dar renunţă, şi-şi băgă mâinile în buzunare. Se gândi că ar putea s-o trezească pe Frida şi să-i comande să îi găsească portofelul, dar la cum o cunoştea, i-ar fi adus fie un papuc, fie osul ei la care rodea de două zile… Nu, e pe aici pe undeva, şi plecă spre bucătărie. Găsi portofelul pe bufetul unde era cutia cu pâine, şi îşi aminti că l-a lăsat acolo când a pus pâinea proaspătă la locul său. Gata, deschise uşa apartamentului şi ieşi, apoi închise cu grijă.

Ieşi grăbit pe uşa blocului, şi pentru moment se simţi tentat să se oprească la primul butic să îşi ia un carton de ţigări şi probabil o sticlă de vin şi una de suc, dar o adiere caldă de vânt în seara aceea rece de februarie târziu îi înfioră obrajii, şi surâzând, hotărî să se mai plimbe niţel. Îşi scoase telefonul, ceasul arăta 20:58. Noaptea e tânără, îşi spuse, zâmbind. Se simţea singur… Se gândi la Frida. Ar fi luat-o cu el, şi brusc, realiză cât de mult îi umple ea serile petrecute acasă. Îşi notă în minte, pe lista de cumpărături, să îi ia şi ei ceva. Deodată, şi-a dat seama unde greşea. Sebastian nu ştia să îi asculte pe ceilalţi. Şi nici nu prea avea răbdare, deseori. Clar, dacă nu îi asculta, nu îi putea înţelege, şi deci, nu putea şti ce vor ceilalţi de la el. Uimit de repeziciunea cu care sare de la un gând la altul, se întrebă ce-ar fi oare, dacă în noaptea asta, toate frământările lui ar lua sfârşit… Se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să plece cu maşina, dar gândi imediat că plimbarea îi prinde bine.

Iuţi niţel pasul… Supermarketul nu era departe. Coti la dreapta şi intră pe strada principală. După 5 minute, işi făcea cumpărăturile. Un carton de Marlboro, o Tămâioasă Românească de Cotnari, un Johnny Walker, 2 conserve şi un os pentru Frida, 2 sticle de cola şi blaturi de pizza. În ultima clipă, decise să mai cumpere şi un odorizant de cameră, să mai alunge mirosul de fum din apartament. Plăti la casă, şi ieşi apoi, gândindu-se că ar fi bine să ia un taxi pănă acasă. Ocoli mall-ul, ştia că este o staţie de taximetre pe partea cealaltă a intersecţiei. Vazu că staţionau două, şi merse la primul. Şoferul l-a refuzat, motivând că este prea scurtă cursa, aşa că se duse la al doilea, şi avu mai mult noroc. Taximetristul avea chef de vorbă, dar Sebastian nu îl asculta. În scurtul timp cât dură călătoria, se mulţumi să-i răspundă evaziv, cu câte un „mda” sau un „aşa e…”, deşi habar n-avea ce spunea taximetristul acela. Ajunse în faţa blocului, plăti cursa şoferului şi se îndreptă către scara blocului.

 

 

 

 

 

 

2.

 

Sebastian ieşi din lift, cu plasele într-o mână, cu cealaltă scotocind prin buzunarul paltonului după chei. Ţinu uşa liftului cu piciorul să nu se trântească, şi scoase cheile din buzunar. Merse către uşa apartamentului său, răsuci cheia în broască, deschise şi intră. Puse plasele jos, agăţă paltonul în cuier, dar ceva nu i se părea a fi în regulă. Nu ştia ce, dar era ciudat că Frida nu venise să-l întâmpine, ca de obicei. O strigă. Nimic. Lăsă plasele jos şi se îndreptă grăbit către living. Intră în încăpere şi încremeni. Frida dormea pe canapea, dar lângă ea, un om îmbrăcat într-un costum alb, impecabil, o mângăia uşor pe creştet. Sebastian îşi simţi bătăile inimii undeva în gât şi de-abia putea respira. Vru să zică ceva, dar n-a putut articula niciun sunet. Broboane reci de transpiraţie începură să i se scurgă pe frunte. Şi le şterse cu mâneca şi cercetă cu privirea pe străinul din sufrageria sa. Privea undeva, în jos, sub măsuţă, absent, parcă nici n-ar fi băgat de seamă că Sebastian îl studia.

Prezenţa lui era impunătoare, din tălpi şi până în creştet. Pantofi albi, imaculaţi, costumul alb de o fineţe extraordinară şi o croială de excepţie, care ar fi făcut invidios pe orice designer de modă din lumea asta, mai mult ca sigur; cămaşă de un alb orbitor, cravata albă, strălucitoare, cu un nod Windsor perfect… Bărbatul din faţa lui părea că nu are vărstă. Chipul său nu era brăzdat de nici un rid, iar tenul părea atât de fin în comparaţie cu maturitatea desăvârşită din expresia lui.

– Cine eşti? reuşi Sebastian să-l întrebe, după ce pulsul i se mai domoli.

– Sunt Cel căruia Îi adresezi mereu rugăciunile tale, răspunse străinul. Sebastian înlemni şi îşi simti genunchii cum încep să fie cuprinşi de un tremur de nestăpânit. Omul acela îi vorbise fără ca buzele să i se clintească măcar! Vocea Lui răsună atât de limpede, era puternică şi blajină, răsunătoare şi melodioasă… Omul acela… Om?! Sebastian era nedumerit, iar fruntea lui începu să asude din nou. Nu ştia nici ce să facă, nici ce să zică. Schiţă un zâmbet, uşor încurcat. Omul acela… Nu era om!… Era…Era?! Nu ştia dacă să creadă sau nu, şi totuşi, ştia cine este musafirul său.

– Am venit, rupse Dumnezeu tăcerea. Şi vreau să stăm de vorbă. M-ai căutat în rugăciunile tale, M-ai înjurat în rătăcirile tale, M-ai iubit şi M-ai hulit deopotrivă. Iată-Mă! Sebastian vru să se aşeze, dar încă se simţea pironit în uşa camerei, iar trupul parcă n-ar fi vrut să-l asculte. Se simţea mic, ruşinat, încurcat, atât de mărunt, în faţa oaspetelui său.

– Doamne, reuşi el să spună, într-un târziu, pot să stau jos?

– Simte-te ca la tine acasă, îi răspunse Dumnezeu. Sebastian trase scaunul de la birou şi se aşeză stingher. Un şir nesfârşit de întrebări îi năvălea în minte şi nu ştia ce să facă. Îşi frământa palmele în toate felurile posibile.

– De ce eu? Doamne, de ce tocmai eu? Nu ştiu dacă merit…

– Scuteşte-mă cu astea, răspunse Dumnezeu, toţi ziceţi la fel de fiecare dată când mai vreau şi Eu să schimb câte o vorbă cu oamenii… Aşa stingher te porţi cu toţi musafirii tăi? Ia, te rog frumos, încetează cu chestiile astea. Apoi Dumnezeu se ridică. Trase draperiile, rupând parcă încăperea de lumea extrerioară, apoi reveni la locul său şi se aşeză comod, picior peste picior, iar Sebastian se gândi ce-ar putea face şi cum nu avea nici o idee mai bună, se scuză pentru câteva momente, şi merse spre bucătărie.  Luă plasele de la supermarket, despachetă ce era de despachetat, se uită repede prin frigider, prin cămară… apoi reveni.

– Doamne, cu ce să Te servesc? întrebă el. Un suc, un pahar cu vin, poate un whisky, alune, ce să fie? Dumnezeu îl privi cu un surâs aproape imperceptibil:

– Pentru suc, vin, alune şi ce mai zici tu acolo, ar trebui să renunţ la statutul meu… Dar fie, am să petrec seara aceasta cu un muritor, ca un muritor. Aşa că, rogu-te, fă-mi un favor şi comportă-te ca şi cum aici ar fi unul dintre prietenii tăi cei mai apropiaţi, şi poartă-te în consecinţă.

Sebastian făcu ochii mari, mirat de acest îndemn. Începu să îşi muşte uşor buza de jos, întrebându-se în gând pentru ce motiv oricât de mic a fost ales drept interlocutor şi gazda unei asemenea vizite. .

– Hai, nu te mai gândi atât, o să te ajut să îţi dai seama, la momentul oportun. Mai bine pune şi tu ceva de băut, că uite, mi-e sete, şi chiar aş gusta un vin. Sper că nu iţi trece prin cap să-mi ceri vreun act de identitate, ca un tâmpit de american, care vroia să fie sigur că sunt major, pentru o halbă de bere… Sebastian plecă înapoi la bucătărie, şi începu să îşi intre în rolul de gazdă. Reveni, cu o sticlă de vin, una de cola, alune şi nişte biscuiţi mici, săraţi, apoi se întoarse iar la bucătărie. Umplu filtrul de cafea cu apă, puse mai multe măsuri de cafea decât de obicei, apoi porni aparatul. Se aplecă spre bufet, sprijinit cu braţele întinse de acesta. Oftă. Încă era nedumerit, de tot ceea ce se întâmplase, într-un mod atât de curios şi de neaşteptat. De ce el, de ce tocmai el? I se părea nefiresc, întrucât nu rupea pragurile bisericilor deloc, ba dimpotrivă, chiar nu le agreea. Pentru el, religiile  reprezentau de fapt o mare afacere, care a prosperat mereu, de-alungul existenţei omenirii. Ba mai mult, credea, încă de la o vârstă fragedă, că existenţa religiilor diferite nu face altceva decât să învrăjbească oamenii în numele unor idealuri care de fapt nu există, gândea că oamenii sunt atât de stupizi încât se luptă aici pe Pământ pentru a demonstra care zeu din ceruri e mai tare şi mai mare… De parcă până acum ar fi ieşit vreun învingător, în schimb, lumea era plina de oameni învinşi de ciuma lăuntrică din fanatismul îndoctrinărilor religioase în numele cărora se înfăptuiau crime, se purtau războaie… Poate tocmai de aceea primise această vizită, la urma urmei, trebuia să se convingă, se gândi el, preţ de o clipă, dar ceva din fiinţa lui alungă imediat acest ultim gând, Sebastian n-avea de ce să fie convins. Sebastian ştia – ştia, pentru că simţea. Aşa a fost mereu, de când se ştia el. Şi atunci? De ce această întrevedere? continuă el să se întrebe. Zgomotul sec al apei pe sfârşite din filtrul de cafea îl smulse din frământarea sa şi îl readuse înapoi în bucătăria unde se răspândise deja un miros plăcut de cafea aromată şi fierbinte. Trezit parcă din amorţeală de această aromă atât de îmbietoare, Sebastian se scutură, cuprins de un fior de oboseală sufletească… Avea un oaspete, care mai mult ca sigur că nu îl vizita în mod întâmplător. De altfel, Sebastian ştia că nimic pe lumea asta nu e întâmplător, şi în mod cert, musafirul său îl aştepta. Puse câte o cană mare de cafea pe o tăviţă, luă câteva cubuleţe de zahăr frumos ambalate, pe care le păstra pentru ocazii speciale, le aşeză împreună cu cu un fursec pe farfurioarele cafelelor şi plecă în sufragerie.

– Am făcut şi cafea, spuse el, în timp ce intra cu tăviţa pe care o puse cu grijă pe măsuţa din sufragerie. Dumnezeu trase una din căni înspre el, puse două cubuleţe de zahăr şi începu să amestece uşor neglijent…

– Azi am zi liberă, zise El, ca o scuză, parcă, pentru aparenta indiferenţă. Zâmbi şi îl învălui pe Sebastian cu o privire blajină, vrând parcă să îl încurajeze să rupă tăcerea, să treacă de barierele unei întâlniri neconvenţionale.

– Sunt puţin încurcat, e prima oară când primesc o asemenea vizită, încercă Sebastian să înfiripe un soi de discuţie. Nici nu ştiu prea bine ce să fac, cum să mă comport…

– A, fi tu însuţi, mon cher, replică Dumnezeu, sorbind o gură de cafea, pe care o degustă încântat, cu un plescăit aproape imperceptibil. Foarte bună, îmi place, spuse El, după ce mai gustă o înghiţitură. Sebastian surâse. Îl măcina o întrebare. De ce venise Dumnezeu tocmai la el? Avea vreun plan cu el? Sau pur şi simplu, chiar era răspunsul la rugăciunile sale? Nu ştia sigur, dar, pesemne, va avea să afle destul de curând, în definitiv, nimic nu este întâmplător. Sorbi o gură de cafea, şi nu ştia dacă să-şi aprindă o ţigară sau nu. I-ar fi prins bine, dar se gândea că poate nu se cuvine să fumeze iarba dracului de faţă cu Dumnezeu.

– Fumează, nu e cazul să ai procese de conştiinţă. La dracu, omule, te-am rugat să fi tu însuţi, chiar vrei să cred că te deranjează prezenţa Mea? Azi sunt în concediu… şi oricum, nu mai judec de mult pe nimeni, îmi place din ce în ce mai mult postura de spectator, mai ales de când oamenii pot săvârşi singuri minuni pe care înainte le puneau în seama Mea. De altfel, ăsta cred că a fost cel mai de preţ dar pe care l-am făcut omenirii: Liberul Arbitru. Unii chiar au înţeles că atunci când se roagă din toată inima, şi primesc acea revelaţie divină, de fapt nu este altceva decât ajustarea capacităţilor mintale proprii astfel încât raţiunea să audă ceea ce sufletul ştia dintotdeauna, iar Eu, nu mai am prea mari puteri în sensul asta. V-am creat după chipul şi asemănarea mea, şi crede-Mă, v-am făcut identici. Ceea ce încă ne deosebeşte este neputinţa voastră de a vă folosi creierul, ca organ biologic, la întreaga lui capacitate, dar în curând veţi învăţa şi acest lucru, şi atunci chiar nu voi mai putea fi mai mult decât un spectator…

– Deci, am fost creaţi, n-am evoluat? Sebastian zâmbi, iar Dumnezeu râse de întrebarea lui:

– Da, da, e un fel de-a spune… până la urmă, biserica, luată ca instituţie, a făcut destule greşeli, în timp. Depinde din ce punct de vedere priveşti creaţia, dar extrapolând, evoluţia este un proces al creaţiei şi al desăvârşirii, nu crezi? Dar hai să lăsăm disputele religioase, chiar şi eu sunt de acord că religiile sunt o tâmpenie, pentru că oamenii le-au perceput greşit. Ştiu că nu eşti o persoană religioasă, ceea ce e bine, pentru că nu religia este cea care contează, ci Credinţa. Credinţa este cea care leagă o entitate de întreg, credinţa este cea care armonizează individualul cu universul. Credinţa vine din inimă, sau din suflet, cum vrei s-o iei, şi cred că ţi-ai dat seama de mai demult, Glasul Inimii este cel care dă puterea şi tăria Credinţei.

Sebastian surâse, după ce ascultă fascinat această expunere. Se hotărî să-şi aprindă o ţigară, şi sorbi cu nesaţ din cafea, de parcă atunci ar fi descoperit pentru prima dată aroma şi gustul atât de plăcut şi înviorător al cafelei. Ştia foarte bine ceea ce încerca Dumnezeu să-i explice în câteva cuvinte. Experimentase şi el de câteva ori treaba asta cu Glasul Inimii, şi şi-a dat seama că inima nu se înşeală. Sigur, era vorba doar de experienţe, pentru că încă nu pricepuse că atunci când se amestecă şi raţiunea, percepţiile încep să se modifice. „Plăcerea de a satisface un instinct sălbatic este incomparabil cu mult mai intensă decât cea de a satisface un instinct deja îmblânzit. Dar raţiunea devine inamicul care ne privează de nenumărate posibilităţi de a avea plăcere” spusese Schopenhauer, şi Sebastian îşi aminti aceste cuvinte acum, mai ales că în mintea lui, împinsese teoria mai departe, gândind că oare nu cumva Glasul acesta al Inimii este un instinct primar şi, deci, neîmblânzit încă? Un instinct pe care oamenii încă nu sunt obişnuiţi să îl folosească… tocmai datorită raţiunii şi constrângerilor pe care ea le impune. Şi atunci, mai gândi el, oare nu cumva raţiunea este acel duşman care impiedică evoluţia să urce pe o treaptă superioară?